Bine va regasesc intr-un an nou, plin de sperante si vise proaspete gata sa devina realitate. Eu mi-am facut lista de dorinte pentru anul acesta si cred ca entuziasmul si optimismul ma vor ajuta sa le bifez pe toate.

Anul acesta este unul foarte important pentru mine caci este ultimul din viata mea de studenta si caminista. Am sa ma bucur din plin in aceste ultime luni. Apoi imi iau zborul catre zari pe care doream sa le vad de mult. Am sa fac cu viata mea exact ceea ce doresc si o sa fie bine. Ma asteapta lucruri minunate mai incolo. Nu are de ce sa nu fie cum mi-am propus!

Va doresc si voua tot ce-mi doresc si mie!

Am revenit pe plaiurile mioritice si  nu-mi ramane decat sa ma reacomodez. Imi caut un loc de munca. Asa cum am spus cu un an in urma, pana la terminarea studiilor trebuie sa-mi gasesc ceva de munca. Ceva sigur, care sa imi placa si  sa imi dea satisfactie. Acum sunt in proba in locul in care doar cele mai indraznete ganduri si-au permis sa ma poate in visare. Cand voi primi un raspuns concret va voi spune despre ce este vorba. Pana atunci, wish me good luck. E ceea ce-mi doresc!

Va pup dragi prieteni :*

Mi-a fost dor de voi…

Buşteni, Azuga, Predeal, Poiana Braşov, sunt staţiuni care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Nici nu am de gând să fac asta. Sunt multe locuri minunate pe care merită să le vedem în România. Unul dintre ele este locul în care mi-am petrecut anul acesta Paştele, Intorsura Buzăului. Nu am făcut decât o oră cu trenul din Braşov până la destinaţie, nu înainte de a trece prin cel mai lung tunel din ţară (Tunelul Teliu). In zilele petrecute acolo am vizitat Rezervaţia de zimbri (a patra din ţară) şi m-am bucurat de priveliştea oferită de Urlătoarele din Vama Buzăului. Să vă fac o descriere a locului nu are rost, însă vă pot garanta că dacă alegeţi să vă petreceţi un weekend acolo nu veţi regreta.

Veţi avea parte de peisaje de o rară frumuseţe, aşezări rurale pitoreşti, oameni gospodari şi ospitalieri, fauna şi flora bogată şi diversă. Pe lângă asta, este mult spaţiu verde unde noi, Cireşarii, ne-am amintit de vremurile copilăriei prin jocuri de genul Ascunselea, Oina şi Bambilici. Nu ştiu dacă denumirile jocurilor vă spun ceva pentru că ştim cu toţii, câte bordeie atâtea obiceiuri, iar noi, membrii Cireşarii, provenind din diferite zone ale ţării (Covasna, Buzău, Galaţi, Curtea de Argeş etc) ne-am confruntat cu probleme în ceea ce priveşte denumirea şi mai ales regulile fiecărui joc. Toate acestea au făcut ca scurta noastră şedere acolo să fie una memorabilă.

Dacă vă hotărâţi să mergeţi acolo, vă sfătuiesc să vă echipaţi cu haine groase pentru că aşa cum bine ştiţi, Intorsura Buzăului este considerată polul frigului. Noi am ignorat acest lucru şi ca să nu tremurăm, am petrecut serile în jurul focului. E o soluţie destul de ‘călduroasă’ când nu ai alternative.

Have a nice trip! Mine was excellent

Caprioara, Valea Zimbrilor

Ciresarii Team, Intorsura Buzaului

Ciresarii Team, Intorsura Buzaului

Zimbru din rezervatie, Valea Zimbrilor

Urlatoarele, Vama Buzaului

Urlatoarele, Vama Buzaului

Atasez cateva poze poate mai graitoare decat randurile scrise de mine.

Va pup si va astept la munte :*

P.S.: Azi e ziua unei persoane dragi si pentru ca e o cititoare fidela a blogului meu tin sa-i urez ‘LA MULTI ANI’ si sa aiba parte in viata de tot ce merita. Te pup Giorgi :*

La multi ani si doamnei profesoare de engleza din Tulcea, Ralu! Te pup :*

Iubesc libertatea si viata mai mult decat orice. Ma enerveaza la culme cand cineva incearca sa imi impune limite. Sunt responsabila si stiu ce fac. Imi asum riscurile. Ma simt incomod atunci cand trebuie sa cer ajutorul cuiva. Nu stiu de ce! Poate pentru ca m-am obisnuit sa ma bazez doar pe propriile mele puteri. Am nevoie de ajutor si nu stiu cum sa-l cer. Toate se invata…

Am sa invat intr-o zi asta si am sa invat multe altele. Stiti cum se spune… “Daca vrei poti muta muntii din loc. Trebuie doar sa vrei!”.

Va las acum si va promit dragii mei ca aduc Tampa in Galati. Incep chiar de acum!

Be strong!

P.S.: ‘La multi ani’ colegei mele din facultate, Flori,  cu care ma ciondaneam destul de des! Te pup si iti doresc o zi excelenta! Miss journalism team!

Sunt foarte bucuroasa ca am fost acasa si mi-am vazut colegii de facultate, si cativa prieteni.

Catalin sa stii ca nu ne-am suparat ca ai plecat la intalnire si nu o sa te dau de gol in fata iubitei tale:)), Mircix, scuze ca am vorbit intruna si nu te-am lasat sa inregistrezi melodia dar chiar nu stiam ca asta vrei sa faci , iar zapacita aia mica alias Brîndu cu “î” din “i” a tinut sa ne socheze cu … cu ceva ). Acum ii mai spun inca o data “La multi ani!”, pentru ca pe 31 decembrie a implinit inanintata varsta de 23 de ani. Te pup zgubilici :*

Am reusit sa ma intalnesc si cu doi colegi de la studio, respectiv porumbeii (cum imi place mie sa le spun) Cip si Ioana. Ne-au pus la curent cu ce se mai intampla in familia Student TV si m-am bucurat sa aud ca totul merge bine.

Pe Giorgi nu am apucat sa o vad decat o jumatate de ora pentru ca avea deja planuri, dar ma bucur mult ca a rupt putin din timpul ei sa vina pe la noi.

Mi-as fi dorit sa vad si alti prieteni dar din pacate nu am putut sa stau foarte mult in Galati si multi dintre ei aveau deja planuri pentru sarbatori.

Va pupacesc si va doresc un an linistit! La multi ani!

De azi nu ma mai uit dupa baloane de sapun si clamite colorate. Nici sa ma gandesc la viitor nu am chef. Imi cert gandurile negre. Trebuie sa schimb ceva la mine… ceva mai mult decat modelul unghiilor. O sa incep chiar de azi!

Globul s-a spart. E frig, e multa rautate si nori si… O sa ploua si puful se va uda. Stau in baltoaca pana apare soarele. Ce ude imi sunt picioarele si ce departe este casa. Si iar sensibilitatea mea s-a asezat peste decizia de a fi mai puternica. Asa s-a intamplat si cand parintii mi-au inlocuit jucariile cu cartile.

O sa treaca. Sunt sigura de asta. Nimic nu este atat de grav si nimic nu este pentru totdeauna. E umbra pentru ca stau in dreptul unui copac. De azi incep sa caut soarele. Neinspirata decizie la inceput de iarna….

POC!

Am o foarte mare incredere in oameni si in seriozitatea lor si nu pot sa inteleg de ce pana la varsta de 22 de ani nu m-am prins ca oamenii promit niste lucruri care suna bine dar sunt menite doar sa te inveseleasca pe moment.

Pentru mine intotdeauna o promisiune facuta e pe jumatate implinita, pentru altii in schimb, promisiunea e doar o joaca.

Probabil ca o sa vina un moment in care o sa-mi pierd total increderea in oameni dar stiu sigur ca nici asa nu va fi bine. Nu gasesc o cale de mijloc.

Sunt oameni de care chiar imi pasa, dar care se joaca cu acest “promit”. Cate alte promisiuni mai urmeaza? De ce oamenii care spun ca tin la noi ne fac rau cu un simplu “promit” plasat la locul nepotrivit? Daca nu-mi pasa e mai bine? E ok sa ma detasez? Da? Nu? Nu stiu…

Cate intrebari si ce putine raspunsuri…

Ma culc…nu am chef sa gandsc in seara asta. Poate maine…

Noapte faina sa aveti!

“Nu suntem ghinioniste” mi-a spus Uk in timp ce ne plimbam in voie pe propriile picioare. “Uite acolo, asta e ghinion.”. Era un om care mergea intr-un carut cu rotile. Un om  care nu va putea munci niciodata, caruia nu ii pasa ce pantofi poarta sau care e trendul in materie de masini.

Eu sunt norocoasa pentru ca am tot ce-mi trebuie. Sunt norocoasa pentru ca imi permit sa visez ca voi purta pantofii cu toc din vitrina de la magazinul din centru, pentru ca pot sa urc pe munte, pentru ca pot sa incerc sa fac tot ce vreau si nu numai ce pot. Nu ma ingradeste nimic. Sunt libera si e un mare noroc.

Ne lamentam prea usor. Eu cel putin fac asta dar e bine ca realizez destul de repede ca norocul e pe strada mea.

Un loc de munca? Hmmm..e o chestiune de timp, nicidecum de noroc.

Bucurati-va ca ati citit randurile acestea…inseamna ca vedeti.

Rabdare si Noroc sa aveti!

AICI e FRIG! Acum nu am mainile inghetate pentru ca nu am apucat sa ies afara. Am vrut munte, la munte sunt.

Daca inainte inghiteam o cana de cei pe luna, acum 3 cani pe zi inseamna NORMAL pentru mine. Dar cum altfel sa ma incalzesc?

E frumos aici. Mi-am populat camera cu obiecte din camera de acasa pentru ca cel putin doi ani ACASA inseamna camera de camin de la etajul trei pe care o impart cu sora mea.

A trecut abia o saptamana de cand sunt aici asa ca nu va pot spune cum e viata la camin. Pana acum a fost ok si nu vad de ce nu ar fi si de acum incolo. Actualmente imi caut un loc de munca dar nu ma grabesc pentru ca vreau sa mai copilaresc putin E timp pentru toate.

Mi-e dor de faleza, dar Poiana Brasov poate imi va alunga acest dor. Plimbarile de pe Str. Brailei le-am inlocuit cu cele pe Str. Lunga unde calc timid ca sa nu sfaram frunzele colorate de pe jos.E toamna si e frumos….

Cum e in Parcul Viva acum? Mi-e dor sa ma dau in leaganele din acel parculet al copiilor. . .

Trebuie sa plec la cursuri. Va pup pe toti cei de ACOLO.

Sa aveti parte de caldura!

AICI e FRIG!

Alti colegi, alta viata, alt peisaj, altceva.Totul e nou.

Acolo nu voi avea calculator pentru o lunga perioada de timp, asa ca nu stiu cand va aparea un alt post, insa cu siguranta atunci cand voi avea ocazia, voi povesti cate ceva despre mine, cea de acolo.

As scrie mult dar ma opresc aici pentru ca ma striga agitatia din casa. Stiti cum sunt parintii cand le pleaca puii :d

Sper sa revin diseara cu cateva poze din familia S tv.

Va pup :*

ZBOR

Nu ma uitati :*

Cum a fost? Nu gasesc un cuvant care sa caracterizeze aceasta intalnire. Mi s-a parut amuzant cand domnii isi scoteau palariile sa vada care a chelit mai mult, sau cand se trageau de falcute.

Au rasfoit cateva fotografii, au povestit si s-au laudat fiecare cu propriile realizari. De remarcat e faptul ca cei prezenti au venit din toate colturile tarii si din stainatate chiar, pentru a se revedea.

Au absolvit in anul 1960, si de atunci s-au mai intalnit de 7 ori.

Fostii studenti sunt oameni tare simpatici si amabili.

Voi ajunge eu oare la intalnirea de 50 de ani? Nu stiu, dar imi doresc enorm acest lucru.

P.S.: Multumesc d-nei Iacob pentru invitatia la casuta dumneai, pentru invitatia la cafeluta din micuta gradina si invitatia la cirese. Ma lipesc repede de oamenii carunti… De ce oare?

Mai multe detalii aici:

http://www.viata-libera.ro/articol-Revedere_dupa_50_de_ani_2.html

Sunt prea mica sa-mi etichetez viata, prea mica sa spun ca nu nu am facut cutare lucru. Teoretic am toata viata inainte, practic nu se stie.

Ma urasc si pentru simplul fapt ca am blog. E foarte usor sa citesti cateva randuri si mai apoi sa le sucesti asa cum iti convine. Si totusi il pastrez, si totusi voi continua sa scriu. Sunt complicata si nu stiu ce vreau. Sau poate stiu dar nu indraznesc sa spun cu voce tare. Si nu indraznesc nu pentru ca imi e frica, ci pur si simplu pentru ca nu as avea sprijinul celor de langa mine. Si mi-e greu sa fac totul singura. Poate intr-o zi voi reusi. Asta ramane de vazut.

Ma urasc pentru ca am impresia ca totul poate sa fie perfect, si daca ma intrebati ce este acest PERFECT, nu am sa stiu sa raspund. Eu am ceva in creierul meu cat un purice dar nu as putea sa dau viata ideilor prin cuvinte. Poate nu am darul vorbirii, poate ca timiditatea excesiva din copilarie m-a cam tinut departe de ceilalti copii care vorbeau vrute si nevrute si asta mi-a luat capacitatea de a ma exprima cu usurinta.

Urasc tristetea celor din jur, urasc negrul, urasc dependenta noastra de bani, urasc din tot sufletul tehnologia. Telefonul si internetul imi mananca prea mult timp pe care l-as putea petrece vorbind face to face cu o persoana draga.

Mie dor de vremeurile cand veneau la usa prieteni si spuneau “-Le lasati pe gemene afara?“. Acum sunt chemata pana jos printr-un bip. Acum prietena foarte buna mi-a devenit tastatura pe care o cunosc in cel mai mic detaliu.

Acum n-am bani sa ies la un suc pentru ca trebuie sa-mi incarc sim-ul, pentru ca s-a stricat mouse-ul sau pentru ca boxele sunt cam demodate.

Sunt trista pentru ca urasc permanent cate ceva la mine. Acum urasc ..nu stiu…urasc ceva …

Si daca tot m-a apucat melancolia, trebuie sa povestesc cate ceva din acea perioada. Trebuie sa va spun ca din balconul apartamentului, mama vedea in clasa  (daa..pare absurd dar putea sa vada ce facem, daca ridicam mana sau nu la ore. Asta pana mi-am dat seama si prima grija cand ajungeam la scoala era sa trag bancile mai in fata in dreptul unui perete ), sa va mai spun ca imi amintesc cum de fiecate data cand mama venea sa vorbeasca cu invatatoarea si mai afla de cate vreun 8 (cea mai mica nota din clasele 1-4)  insa inainte de a pleca,  ne arata (mie si surorii mele), o privire foarte sugetiva pentru ceea ne astepta acasa. Tot in clasele primare o santajam pe uk si mititca imi dadea sa copiez temele de la ea. Mama zicea: “uite Rodica a terminat mai repede..tu de ce te misti asa greu?”. O aveam la mana pt ca mi-a zis odata invatatoarea sa-i zic lu mama ca nu s-a pregatit cum trebuie la cultura civica si ca sa tin secret chestia asta, facea ce-i ceream (temele ).

Si azi ma amuz copios cand imi amintesc cum ridicam mana la ore fara sa stiu raspunsul. Faceam asta ca sa vada invaatoarea ca stiu lectia. Uk ma intreba mititica raspunsul iar eu, nonsalanta, ii spuneam ca nu il stiu. Atunci ma intreba “pai de ce ridici mana?” / Eu: – “Asa, ca sa vada invatatoarea ca am invatat”. Lucrurile ieseau de fiecare data bine pentru ca la sedinte, invatatoarea ii zicea mamei: “Rodica ridica mai tot timpul mana, Raluca nu prea“. Asta pana m-a pus odata sa raspund iar eu nu stiam. Norocul a fost de partea mea si atunci,  pentru ca a intrat mama unei colege in clasa si atat de mult au stat de vorba, incat a uitat ca m-a numit sa dau raspunsul. Da…eram o nebuna.

Acum nu vreau sa credeti ca nu ma duce capul sau ca in toata perioada scolii mi-am persecutat sora. Nicidecum. Invatam si eu, doar ca eram mai norocoasa. Era chiar o competitie intre mine si sora mea geamana. Eu eram doar putin mai norocoasa si aveam media mai mare cu cativa sutimi decat ea.

Tocmai pentru ca mama se obisnuise ca eu sa fiu cea cu un pas inainte in ceea ce priveste scoala, cand am ajuns la liceu si diriginta i-a spus mamei ca Raluca e foarte silitoare si isi da interesul, iar de mine ca sunt isteata dar cam superficiale (la naiba, m-a citit) a fost putin mirata. Se obisnuise ca la sedinte sa fiu eu cea laudata si ridicata in slavi.

Asa am ajuns la facultate si Uk a fost atat de ambitioasa incat a luat si bursa iar eu am ramas aceeasi superficiala. Intotdeauna la lista cu burse eu eram prima sub linie. Poate daca ma straduiam mai mult reuseam si eu. Acum insa a trecut si nu pot decat sa-mi vad de viitor.

M-am luat cu vorba si am uitat sa va mai spun ceva ce aveam in minte inca de la primele randuri. Am iesit azi din casa si un pustan de la scoala de aici mi-a spus ca sunt “buna”. Omg! Ce trebuia sa fac? Cum sa reactionez? Nu am stiut daca sa-i dau un sut in fund sau sa rad. Mda…

Si cand ma gandesc cat de timida eram eu la varsta lor…si inca mai sunt…

Azi, cand a sunat clopotelul, mi-am amintit de toate aceste lucruri. Eram copil…

Cafeaua nu o beau niciodata singura. Urasc singuratatea. Cand sunt singura plang. Ai sa ma inviti la cafea cand ma vei vedea plangand?

P.S.; E frig si nu am chef decat sa stau ore in sir la 1, 2, 3 cafele, sa conversez, sa-mi fac planuri, ca cred ca o sa fie bine.

Nu pot sa fac asta, asa ca ma intorc la cartea care ma asteapta s-o termin. “De ce iubim femeile” de Mircea Cartarescu. Nu stiu sa spun cum este. Pana acum m-a cam lasat rece..poate ma surprinde la final….cine stie…

Cafea prelungita si caldura va doresc!

Am plecat pe ploaie, insa acolo ma astepta soarele. Prima zi a fost mai frig dar apoi a fost vreme numai buna de plaja. Cam asta am facut in toata perioada mea de sedere in statiunea tineretului – plaja toata ziulica. A fost frumos pentru ca am descoperit  o plaja superba, cu nisip fin, bantuita de putini oameni.

De multe ori am spus ca imi place aglomeratia, insa Costinestiul pe care l-am descoperit acum e diferit de cel in care mergeam in anii trecuti. Imi amintesc faptul ca mergeam la plimbare prin statiune cu fetele la 3-4 dimineata si nimeni nu ne adresa o vorba. Acum, in plina zi, se dezlantuiau la orice pas tot felul de imbecili crescuti in jungla probabil.

Trecand peste acest aspect, totul a fost bine. Am stat in camera cu o parlita mai putin parlita decat mine. Ne trezeam dimineata la 10 pentru ca la 10 jumatate venea tanti sa faca curatenie. Apoi mergeam la plaja, ne intorceam la masa si apoi iar pe plaja. Am indraznit sa facem si cateva plimbari nocturne care s-au lasat cu niste incidente ( asta este, e jungla deci e risc) minore as indrazni sa spun(putea fi mai rau).

Ne-am intalnit acolo intamplator cu niste cunoscuti, lucru la care nu ma asteptam. Una peste alta a fost bine.

Bine, bine dar la plecare am facut ceva specific noua…am pierdut trenul =)))

Eu si parlita stateam si ne uitam amnadoua la tren si ne spuneam una alteia: nu e trenul nostru ). Ideea e ca a venit mai devreme, ceea ce in Romania e imposibil. De intarziat, intarzie, dar sa ajunga mai devreme???

Dupa ce a plecat trenul am aflat ca era trenul nostru. Pfff… Ce a urmat??

Tanti de la bilete ne-a spus ca trenul ajunge in Constanta intr-o ora. Atunci am urcat intr-un microbuz si l-am intrebat pe sofer la cat ajunge in Constanta. “- Intr-o ora” / Omg!!! “- Trebuie sa ajunga mai repede” ii zic. “Am pierdut o data trenul, trebuie sa-l prind in Constanta“. / “- Ajungem“, a fost raspunsul primit.

Trebuie sa recunosc faptul ca tot drumul am ras cu parlita de isprava noastra. Totul a foat foarte palpitant pentru ca mai aveam in portofel doar 5 lei. Multumim muuult nenea soferu’ ca te-ai tinut de cuvant cand ai spus “Ajungem la timp“. Asa a fost.

Amabilitatea este o caracteristica rara sau chiar pe cale de disparitie as putea spune.

Am ajuns acasa intr-un final. Acum vreau sa plec in lume.Deja??? DA!

Trei saptamani. Pot sa inchid ochii si cand ii deschid sa fie octombrie? Vreau sa fiu independenta, vreau sa ies la un suc si sa platesc din banii mei, din salariul meu si nu vreau sa dau explicatii ce fac, unde merg and so on .

O toamna linistita sa aveti!

Tot azi am iesi la terasa cu cativa colegi de facultate si un coleg mai mare, asa cum ii place sa-si spuna unul din profesorii cu care am facut niste seminare doi ani de facultate.

Tocmai ce a spart mama ceva in bucatarie si curiozitatea m-a trimis sa vad despre ce e vorba. Am aflat..era ceasca mea in care imi beau cafeaua de cel putin un an de zile ((( Era colorata si era draguta pentru ca imi gazduia cafeaua in fiecare dimineata. Asta este…a murit.

Cu ocazia asta mi-am amintit ca am spart si eu un pahar intr-o cafenea acum cateva luni. Si acum imi pare rau ciupilica sa stii

Maine plec la mare, vremea este excelenta )

Azi cred ca a fost ziua amintirilor pentru ca mi-au revenit in memorie plimbarile din toiul iernii cand imi ingheta mucoasa nazala (scuzati-ma pentru imaginea vizuala creata ), bacsisul lasat chelneritei din New York ( ce a constat in doua bombonci de lapte..yami yami!) si alte momente funny.

Imi pica ochii in gura de somn, asa ca trebuie sa imi iau la revedere de la voi pentru 8 zile cat sunt la mare. Aveti grija de voi si nu ma uitati

Va pup :*

P.S.: S-a lasat rece asa ca mi-am scos pledul de la naftalina. Maine e toamna…Saru’mana tanti Toamna Welcome!

Dupa spusele celor de la vreme, azi a fost ultima zi de vara insorita. De maine se zvoneste ca ar veni un val de frigulet. Eu am profitat de ziua aceasta superba si am facut o plimbare prin Gradina Botanica. Uitasem cat e de liniste si verde si frumos si dragut si etc.

Mi s-a parut foarte dragut cand am vazut un cuplu stand pe o bancuta, aveau un bidon de suc langa ei si citeau impreuna o revista (so sweet:X). Mai erau parinti cu bebita dar si bunicute cu nepotei.

Trecand peste asta, o plimbare in miezul zilei in Gradina Botanica face cat un flacon de calmante.

Evident, urmeaza poze

Am aflat ca unii din ei au intrat la masterat la Bucuresti, unii inca se mai gandesc unde sa dea admitere, iar altii au povestit ce au facut in vacanta. Ma bucur ca sunt frumosi, sanatosi, energici si cu pofta de viata. Sunt aceeasi jurnalisti pe care ma bucur enorm ca i-am cunoscut.

Nu am decat o poza cu una din colege (Veronica). O atasez pentru ca e sugestiva pentru starea de spirit a jurnalistilor din promotia 2007-2010

Nu de putine ori am fost judecata de cei din jurul meu pentru atitudinea  fata de animale. Sunt criticata insa nimeni nu a intrebat de ce nu vreau animale in jurul meu. Toti stiti ca mi-e frica de caini, ca mi-e frica sa nu fiu muscata. Aceasta este numai o parte din explicatie. Restul putini il stiu.

Putini stiu ca am habar ce inseamna sa te atasezi de un animalut . Calu, Vasile si Monica sunt 3 nume de caini; caini vagabonzi. Erau cainii ce pazeau cu seriozitate casa unui prieten de familie. Aveam 15 ani cand o rugam pe mama sa ma lase sa o iau pe Monica acasa, tot 15 cand ma dadeam cu sania in zona in care avea casa acel prieten (acum e Metro acolo) si Vasile alerga dupa noi si ne proteja de “musafirii” nepoftiti, si tot 15 cand stapanul l-a batut atat de rau pe Calu, incat am plans o zi intreaga pentru el si ma rugam neincetat sa-i ridice pedeapsa. Dupa bataia zdravana primita, Calu a fost legat intr-un loc pustiu si infomentat. Stapanul lui (un om de treaba de fel) nu stie nici acum ca ii duceam mancare pe furis, ca friptura pe care o primeam la masa o ascundeam si i-o duceam micutei vietati. Si acum tin minte plansul lui Calu cand trebuia sa plec de langa el, cand trebuia sa merg acasa.

Tot acolo era si un motanel ce raspundea la numele unui caine, Vasilică. Era foarte prietenos si ascultator.

Voi, cei ce ma judecati pentru comportamentul meu fata de animalute, nu stiti ca am avut in casa pestisori si ca am plans mult cand au murit. De atunci mi-am promis ca nu voi mai avea niciodata un animal in casa, si m-am tinut de cuvant.

Imi este mila de bieţii caini flamanzi ce stau pe langa tomberoane, in jurul blocurilor, dar in acelasi timp mi-e teama de ei. Totodata stiu ca agresivitatea lor se datoreaza stilului lor de “viata”, daca se poate numi asa.

Acum stiti , ramane sa intelegeti…

P.S.: Cainele din poza seamana foarte bine cu Calu…